Dragonul dacic sau dragonul cu cap de lup a fost stindardul luptătorilor geto-daci. Steagul de luptă avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur, confecționat din material textil sau din piele care, pare-se, se umfla în bătaia vântului iscând un zgomot care imita urletul lupilor, ce îngrozea dușmanii. Mai multe scene de pe Columna lui Traian din Roma, stindardul apare în mâinile soldaților lui Decebal.
Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, lupul, întruchipat în stindardul de luptă al dacilor, este cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică, fiind reprezentat nu doar ca steag, dar şi pe numeroase obiecte descoperite în urma cercetărilor arheologice.
Pe de altă parte, lingvistul și jurnalistul Dan Alexe, autorul cărții „Dacopatia și alte rătăciri românești”, este de altă părere. El spune pentru publicația online Vice că „stindardul nu șuiera și nu speria dușmanii. În antichitate, toți aveau orori și monștri pe steag și scuturi, de la iberii care ni l-au dat pe împăratul Traian, până la haitele semi-umane ale sciților și sarmaților, războinici cu ochi migdalați care se hrăneau cu lapte de iapă și beau sângele menstrual al femelelor lor cu țâțe de lupoaice. Modelul acelui dragon dacic este de altfel în mod limpede de influență scită, cum o știe orice arheolog onest. Și apoi cum era să sperie în așa hal o arătare pe băț? Adică legionarii ăia romani, echivalentul forțelor speciale SEAL americane de acum, care se bătuseră cu canibali prin Africa, sarmați în Caucaz și tăietori de capete care răcneau în limbi fără vocale, se speriau ăia de un steag cu cap de câine presupus a bâzâi?”
Dan Alexe a vorbit și despre faptul că mai multe națiuni se laudă că au fondat Roma: dacii, georgienii și albanezii. Întrebat cum e posibil acest lucru, el a răspuns pentru Digi 24: „E vorba de identitatea șovăielnică a națiunilor mici, a națiunilor mici care nu se asumă”.
