după Jon Henschen, Intellectual Takeout
În timpul gimnaziului și liceului, am avut norocul de a participa la cursuri de muzică de calitate. Liceul nostru avea o formație de jazz de top din Illinois; de asemenea, am făcut parte dintr-o orchestră simfonică, fapt ce m-a făcut să apreciez și mai mult acest gen de muzică. Faptul că știam să citesc muzica de pe portativ nu era un lucru suficient.
Atât jazz-ul cât și muzica clasică sunt forme de artă ce necesită nu numai o alfabetizare muzicală, dar și o acuratețe tehnică impecabilă din partea muzicianului, o calitate tonală și multă creativitate (mai ales în cazul jazzului). Legendele jazzului mondial precum John Coltrane exersau câte 6-9 ore zilnic și se opreau numai atunci când începeau efectiv să sângereze. Dar capabilitatea lui de a descoperi noi stiluri și direcții muzicale a devenit legendară. Cu puține excepții, precum Wes Montgomery sau Chet Baker, dacă nu puteai citi muzica, nu puteai cânta jazz. Iar în cazul muzicii clasice lucrurile sunt și mai evidente: nu cunoști portativul, nu poți cânta într-o orchestră.
În ultimii 20 de ani, bazele teoriei muzicale, precum cititul și compusul, dispar încetul cu încetul. Doar 11% dintre muzicienii de astăzi afirmă că pot citi muzica de pe portativ foarte bine, conform cu unele studii de specialitate.
Două surse primare pentru alfabetizarea muzicale sunt reprezentate de cursurile de la școală și de lecțiile de pian de acasă. Dacă programele muzicale din cadrul școlilor au devenit tot mai puține din cauza bugetelor tăiate, vânzările de piane au scăzut și ele, din moment ce tot mai mulți părinți aleg să își îndrepte copiii spre practicarea sporturilor decât spre studierea artelor.
În spatele declinului alfabetizării muzicale stă și un declin al calității muzicale, care a fost dovedit științific de Joan Serra, care, împreună cu echipa sa, a analizat 500.000 de piese muzicale din intervalul 1955-2010, trecându-le pe acestea printr-un set complex de algoritmi care examinau următoarele aspecte ale cântecelor:
- timbrul (textura și calitatea tonală, culoarea sunetului)
- înălțimea suntelelor
- variația de volum (bogăția sunetului și adâncimea acestuia)
Rezultatele studiului au arătat că varietatea timbrului a scăzut în timp, asta însemnând că melodiile au devenit tot mai omogene. Traducere: toată muzica pop de astăzi sună la fel. Cei mai buni ani din acest punct de vedere au fost 1960, dar odată cu diversitatea mai scăzută a instrumentelor muzicale și a tehnicilor de înregistrare, lucrurile s-au înrăutățit.
De asemenea, înălțimea sunetelor a scăzut. Acest lucru este cauzat de faptul că muzicienii de astăzi sunt mai puțin aventuroși în a schimba coardele sau notele între ele, preferând să aleagă calea cea mai sigură.
Pe de altă parte, volumul a crescut constant, cu câte un decibel la fiecare 8 ani. Asta face ca părțile mai liniștite ale unei melodii să sune la fel de tare precum restul acesteia, acest lucru explicând lipsa de variație tot mai evidentă.
Muzica de astăzi
Într-un interviu, Billy Joel a fost întrebat ce consideră el că îl face unic și a răspuns că abilitatea lui de a citi și a compune muzica îi conferă un mare avantaj în industria muzicală. Iar aici intervine una dintre probleme:
Muzica extrem de populară de astăzi este compusă, în mare parte, de doi oameni: Lukasz Gottwald din SUA și Max Martin din Suedia. Cei doi sunt responsabili de sute de melodii de succes din topurile mondiale din ultimii ani. Ei compun, printre mulți alții, pentru Katy Perry, Britney Spears, Kelly Clarkson, Taylor Swift, Jessie J., KE$HA, Miley Cyrus, Avril Lavigne, Maroon 5, Taio Cruz, Ellie Goulding, NSYNC, Backstreet Boys, Ariana Grande, Justin Timberlake, Nick Minaj, Celine Dion, Bon Jovi, Usher, Adam Lambert, Justin Bieber, Domino, Pink, Pitbull, One Direction, Flo Rida, Paris Hilton, The Veronicas, R. Kelly, Zebrahead.
Așadar, cu doar doi compozitori pentru un volum atât de mare de muzică care este rulată non-stop la radio și pe YouTube, mai este de mirare că muzica de astăzi sună la fel cu aceleași tehnici, riffuri și efecte de baterie electronică?
Un alt mare pas înapoi al muzicii a fost făcut din punct de vedere al versurilor, care, conform “Flesch Kincaid Readability Index”, au devenit tot mai scurte, mai simple, mai repetitive. De asemenea, instrumentele tot mai evoluate de cosmetizare a sunetelor, precum autotune, au devenit indispensabile muzicienilor de atsăzi, care își ascund imperfecțiunile muzicale în spatele unor algoritmi pe computer. Unul dintre pioneri este faimosul chitarist The Edge (U2), care a popularizat delay-urile ritmice digitale sincronizate cu tempo-ul muzicii. Astfel că putem spune fără să greșim că respectivul este mai degrabă un bun inginer de sunet decât un chitarist talentat.
Muzica zilelor noastre este făcută pentru a vinde, nu pentru a inspira. Artiștii au devenit mai degrabă concentrați pe a produce ceva familiar maselor, crescându-și astfel șansele de a avea succes comercial. În anii 1970, cele mai multe licee din Statele Unite aveau un cor, o orchestră, o trupă de jazz și cursuri destinate aprecierii muzicii. Astăzi, școlile recurg doar la ultima variantă, pentru că este și cea mai ieftină.
Așadar, ce poate fi făcut? În primul rând, alfabetizarea muzicală ar trebui predată în școli. Apoi, părinții ar trebui să își încurajeze copiii să cânte la un instrument, deoarece a fost dovedit că acest lucru ajută la conexiunile sinapselor de la nivelul creierului. Cântatul înseamnă disciplina învățatului, etica muncii și lucrul în echipă. În timp ce unele sporturi precum fotbalul american sunt dovedite ca fiind dăunătoare creierului, cântatul este vindecător.
