Răspunsul este simplu, armata lui Alexandru cel Mare era foarte bine pregătită, mult mai bine pregătită decât oricare altă armată din lume. Alexandru este cel care a fost apreciat și lăudat, doar că acest lucru nu este corect.
Iată câteva detalii care pot lămuri cum au stat în realitate lucrurile.
1. Trupele pedestre
Infanteria obișnuită era numită „trupă pedestră”. Acești luptători mânuiau o suliță foarte lungă și un scut mic. La vremea aceea, toți luptau cu un scut și o suliță, dar majoritatea sulițelor erau de dimensiuni mici.
Soldaților au trecut prin mulți ani de pregătire pentru a învăța cum să mânuiască sulițele acelea de mari dimensiuni. De asemenea, soldații au fost antrenați, pregătiți tactic pentru lupta corp la corp și alte lucruri care implica lupta individuală.
2. Cavaleria însoțitoare
Companion Cavalry a fost cea mai mare unitate de cavalerie din toate timpurile și cu siguranță cea mai puternică din timpul în care Alexandru cel Mare a trăit. Cavalerul însoțitor era în primul rând un cercetător și parte din infanteria rapidă.
Cavaleria lui Alexandru era unică. Acești bărbați fuseseră antrenați ani de zile să lupte călare. Ei puteau ataca un inamic frontal, flanca sau descăleca și lupta ca infanterie. Erau elita elitei.
3. Purtătorii de scuturi
Purtătorii de scuturi erau „unitatea specială” a armatei macedonene. Aceștia luptau ca infanterie normală cu sulițe, săbii și scuturi mai scurte. Erau foarte flexibili, extrem de bine pregătiți și capabili de aproape orice.
Armata lui Alexandru era capabilă de lupte pe care nimeni altcineva nu le putea duce. Ei puteau lupta în tranșee, să depășească inamicul, să efectueze acțiuni tactice complexe – toate acestea cu ușurință. În armată erau cei mai experimentați și bine pregătiți războinici de pe această planetă. Spre deosebire de restul armatelor care erau formate din miliții civile cu un mic nucleu de trupe antrenate, Alexandru cel Mare avea în spate o armată profesionistă în adevăratul sens al cuvântului.
Astfel, nu conta ca celelalte armate erau mai numeroase ci conta faptul că armata lui Alexandru cel Mare era extrem de bine pregătită pentru a duce războaie.
Cei mai mulți istorici spun despre Alexander că era un geniul, lucru cu care nu suntem de acord.
Iată trei dintre greșelile care demonstrează că era departe de a fi geniu.
1. În bătălia de la Granicus, Alexandru a ordonat armatei să treacă printr-un râu, în timp ce o armata inamică aștepta de cealaltă parte. Acest lucru ar fi fost un dezastru pentru orice altă armată din istorie, cu excepția armatei lui Alexandru, dar chiar și această armată a suferit de pe urma acestei decizii.
2.Alexandru cel Mare era prea încrezător în proprile puteri. Există un acronim în domeniul ingineriei numit „KISS” care înseamnă „keep it simple stupid”. La fel stau lucrurile și în război. Dacă tactica este prea complexă, se creează situații complicate. Planurile de atac trebuie să fie simple și flexibile. Ceea nu obișnuia să facă Alexandru cel Mare.
3. Alexandru nu a creat nici măcar o mică parte din ceea ce istoricii numesc „Aramata lui Alexandru cel Mare”. Armata de care dispunea a fost creată de tatăl său. De asemenea, experiența pe care a câștigat-o armata se datorează în marte parte luptelor pe care le-a dus pentru tatăl lui Alexandru. Mai mult, atacul asupra Persiei nu a fost ideea lui Alexandru. Sigur, Alexandru a cucerit Persia, dar imperiul lui s-a prăbușit imediat pentru că era un rege teribil de slab.
Geniul a fost de fapt tatăl lui Alexandru cel Mare, Filip al II-lea. Acest om a luptat și a câștigat zeci de bătălii, a fost și cel care a cucerit Grecia. Dar și despre Filip al II-lea putem spune că a fost cel mai mare general al tuturor timpurilor doar pentru a beneficiat de o armată profesionistă foarte experimentată, bine pregătită și foarte scumpă.
Citește și Christian al VII-lea, unul dintre cei mai nebuni conducători din istoria Danemarcei
