Gabriel Liiceanu a fost invitatul lui Cătălin Ștefănescu în cadrul emisiunii Garantat 100% de la Televiziunea Română, pentru a discuta despre cea mai recentă lansare publicistică a acestuia, „Așteptând o altă omenire”. Mai jos, vă prezentăm câteva idei explicate de filosoful român în noua sa carte.
- Ne confruntăm mereu cu triada instinctelor noastre: foamea, frica și sexul. În fața lor, cel mai adesea, elanul moral pălește.
- Noi nu știm astăzi ce înseamnă a muri de foame. Știm ce este sărăcia, mizeria, dar nu foamea. Oamenii care devin martori fricii, pot să clacheze, pot să devină turnătorii prietenilor lor și alte asemenea. În același timp, societatea poate fi zdruncinată de comportamentul nostru erotic și privat.
- Viziunea mea asupra viitorului omenirii nu este nici optimistă, nici pesimistă. Dacă facem o recenzie a marilor crime din istoria umanității, probabil că da, am avea tendința de a apăsa un buton pentru a scăpa de această specie crudă numită om. Pe de altă parte, dacă privim capacitățile oamnilor de a iubi, de a se sacrifica, de a crea, de a ampatiza, atunci vom avea tendința de a glorifica omenirea. Însă, realitatea este că suntem în mijlocul unei revoluții științifice fără precedent. Medicina continuă să uimească prim progresele pe care le face și nu este singurul domeniu. Așadar, e posibil ca la un moment dat omul să aitngă capacitățile de a trăi 200-300 de ani, însă acest lucru va fi posibil numai pentru câțiva indivizi extrem de potenți financiar, nu pentru toată lumea. Mă rog, ideea este următoarea: astfel de teorii sunt nenumărate, dar eu cred într-una singură: nimeni nu are voie să vorbească despre viitor, pentru că nimeni nu știe ce se va întâmpla în ziua de mâine.
- Un om care trăiește într-o familie amenințată de foamente și de pericole evidente, primare, nu îi poți reproșa că nu și-a cultivat mintea, că nu și-a hrănit curiozitatea. E foarte greu să convingi un om că, la fel cum nu poate trăi fără mâncare, așa nu poate trăi nici fără o minte cultivată.
Suntem doar o verigă către „ceva mai bun și mai înalt“? Va ieși vreodată din noi, ca dintr-o uriașă crisalidă, „omul cu adevărat uman“? Sau poate că ar trebui să ne împăcăm cu gândul că nu vom arăta niciodată mai bine decât ne-a creat bunul Dumnezeu?
Așteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Căci este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotați cu rațiune, să încercăm să înțelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit rațiune și să murim fără să fi încercat. Paginile acestei cărți s-ar fi putut tot atât de bine intitula Îndreptarul bunului muritor.
