Unii spun că bucuria de marți seară a fost exagerată, că nu am câștigat încă nimic și că naționalele similare ale Angliei și Franței ne vor trezi la realitate mai repede decât poate că ne-am dori. Alții spun că, după atâta amar de vreme în care ne-am complăcut în situația degradantă a fotbalului românesc și în care am uitat pur și simplu cum este să e bucuri la un meci al naționalei, această descătușare este perfect justificată.
Realitatea nu e departe de niciuna dintre tabere. Într-adevăr, România încă nu a obținut nimic concret în afara unei victorii în grupele Campionatului European de Tineret din Italia și San Marino. Pe de altă parte, aceasta nu este o simplă victorie, ci este primul succes din istorie în grupele unui turneu final, care a fost obținută de o manieră absolut entuziasmantă (4-1!) cu tineretul Croației (să nu uităm că în urmă cu un an Croația uimea lumea fotbalului ajungând în finala Cupei Mondiale din Rusia la seniori).
Dincolo de toate aceste motive mai mult sau mai puțin concrete, însă, stă emoția unui nou început. Adevăratul motiv pentru care am urlat de fericire la jocul prestat de Ianis Hagi și compania nu a constat în cele 3 puncte puse în joc sau în participarea efectivă la Euro. Nu, nici vorbă. A fost vorba de speranță, de nostalgie, de încrederea unui nou început. A fost confirmarea că totul poate redeveni cum a fost. A fost bucuria readusă pe fețele românilor, culmea, de Hagi, un nume de care se leagă atâtea și atâtea momente de neuitat ale românilor… Nu în cele din urmă, a fost bucuria unei națiuni, care, după atâta zbucium și atâtea dezamăgiri în toate domeniile, a fost din nou unită.
