La început, problema cu acest coronavirus a fost faptul că nu a știut nimeni de unde să-l apuce. Medicii ridicau din umeri, populația se ascundea, autoritățile se panicau, sau cercetătorii cereau timp. Dar iată că, după aproape un an de dor, chin și jale, vaccinul este deja pe piață. Chiar și așa, însă, lucrurile nu par a evolua înspre bine în țara noastră. Cel puțin deocamdată.
Sigur, rata infectărilor scade constant, iar măsurile de relaxare au început și ele să apară. Este, probabil, tendința naturală peste tot. Problema pe care o avem, însă, este lentoarea și indiferența cu care autoritățile par a se preocupa de administrarea vaccinului, a singurului leac recunoscut internațional până la această oră.
Dacă până acum săream în sus că nu avem soluție, se pare că după ce am făcut rost de ea ne lipsește organizarea și o minimă pricepere pentru a o oferi populației. Campaniile de informare sunt o glumă sinistră, programările online mai mult nu funcționează, sistemul merge foarte lent, personal nu prea se găsește. Și iată cum, deodată, problema nu mai este virusul și pandemia în sine, ci incapacitatea noastră de a pune lucrurile la punct. Proverbiala nepricepere românească.
În mod normal, în plină pandemie planetară, după un an de criză majoră și cu un vaccin apărut și aprobat de organismele sănătății, mobilizarea trebuia să fie ultimul lucru care să lipsească. Aceasta trebuia să fie PRIORITATEA ZERO ABSOLUTĂ a întregii țări. Nu pensiile, nu alocalțiile, nu energia, nu educația. Ci administrarea vaccinului cât mai rapid, mai sigur și mai eficient pentru populație. Nu ai oameni? Cheamă armata! Nu vrea lumea să se vaccineze? Convinge-o! Fă campanii ample, mergi și vorbește cu oamenii, nu ne da spoturi de-un penibil absolut cu un așa-zis șef de campanie care are șarmul unui (completați voi).
