Cel mai probabil, am avut COVID-19. Foarte pe scurt, despre experiența asta dubioasă. Ce înseamnă, prin ce am trecut, ce am aflat, cum fost ajutat…
Joi, când am aflat că două persoane cu care avusesem contact direct în prealabil au fost testate pozitiv, a cam căzut cerul pe mine. M-am panicat serios. Procedural, am anunțat DSP printr-un mesaj standard la două adrese de mail, prin care am lăsat datele de contact și am anunțat că intru în autoizolare. Nu am primit niciun răspuns.
Vineri, deja stresul și gândurile au pus stăpânire pe mine. La televizor, la telefon, pe Whatsapp și Facebook se vorbea despre același lucru. Am simțit cum e foarte plauzibil să o iau razna pur și simplu. Spre seară, sora mea a început sa resimtă o stare de răceală. Primul semn a venit la 5 zile după contact. Adică în media de zile pe care o anunță presa.
Sâmbătă, probabil că deja nu am mai judecam corect. Mi-am petrecut ziua calculând fiecare respirație, fiecare zecime de grad celsius din organism. Știam că nemernicul e acolo și că, dintr-un moment în altul, trebuie să înceapă să se manifeste. Seara, am tușit de două ori și am început să respir cu o ușoară dificultate, iar noaptea am avut ușoară febră. Nimic grav, doar puțin mai cald decât de obicei. În mintea mea, alarmă totală.
Stresul, inamicul numărul 1
Duminică dimineață am aflat că una dintre persoanele de la care am luat nu e deloc bine. Panica s-a instalat definitiv. Deși în afara unei banale stări generale de răceală nu am simțit nimic, din punct de vedere psihic am fost rău. Am stat pe canapea, bombardat de știri, mesaje și apeluri care mai de care mai alarmiste, și am așteptat efectiv să lovească. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât parcă respiram mai greu. Mi-am făcut bagajul pentru spital.
Luni am făcut febră ușoară o dată sau de două ori. Fără complicații, doar ușor călduț. Nici măcar fierbinte. De tușit nu am mai tușit, dar parcă mi-am simțit gâtul ușor infectat. Din nou, nimic grav. Mesajelor și apelurilor le-am răspuns optimist în mare parte și nu am lăsat panica să se transmită la apropiați, deși numai liniștiți nu erau. Am renunțat la știri, am dezactivat notificări. Am încercat să mă calmez.
Apoi, de marți, simptomele au început să dispară, deși răceala încă o resimțeam. A fost prima zi în care nu am luat nici Theraflu, nici Nurofen. Am început să prind curaj. Miercuri, încrederea a crescut din nou. Mental, ceva mai ok. Starea clinică, aceeași. Adică ok spre bună. Azi e vineri și sunt și mai bine, recuperat aproape total.
Concluzii
Eu cred și sper că asta a fost tot. Din fericire, eu și sora mea am avut simptome foarte ușoare, boala abia dacă s-a manifestat. Dar ideea e următoarea. Deși boala asta e o răceală banală în majoritatea cazurilor, din punct de vedere psihic e o provocare enormă. Pentru că nu știi la ce să te aștepți, nu știi cum o primește organismul. Iar presiunea mediatică și socială este enormă.
Autoritățile nu au destule teste și paturi (statistica oficială a îmbolnăvirilor e o glumă, sunt sigur că avem mult mai multe) și sunt depășite la nivel mondial, nu doar aici. Aici, dacă nu prezinți simptome serioase, nu te testează, ci te roagă să stai acasă (ceea ce e ok, atâta vreme cât o duci pe picioare).
Concluzii:
– e o răceală nu foarte grea (în majoritatea cazurilor);
– simptomele apar diferit de la caz la caz, nu știi exact ce te așteaptă;
– adevărata boală cu care te lupți e cea de ordin mental;
– autoritățile nu au destule teste și te îndeamnă să suni la 112 dacă ai probleme serioase;
– autoizolarea e sfântă, chiar dacă insuportabilă pe termen lung.
Robert, 33 ani
